Medic în scaun cu rotile. Povestea Andreei Nechita, tânăra ce și-a petrecut copilăria prin spitale, ajunsă medic pentru a salva alte vieți

Andreea Nechita: Acum sunt medic rezident Dermatovenerolog in anul 2, specialitate pe care am ales-o in urma concursului de rezidentiat din anul 2017. Inca de la admitere oscilam intre Endocrinologie si Dermatovenerologie, dar in ziua repartitiei am ales unul dintre posturile alocate Dermatovenerologiei. Asa a fost sa fie. Mi-am propus ca pe toata perioada rezidentiatului sa asimilez cat mai mult, sa particip la toate congresele dedicate Dermatologiei si nu numai. Nu imi regret decizia si sper ca dupa cei 5 ani sa fiu pregatita asa cum imi doresc si bineinteles, apreciata de catre pacienti.

Cand ti-a incoltit in minte ideea de a deveni medic? Si cum, in ce context?

Nu am vrut de la inceput sa devin medic. Aveam alte planuri: Psihologie sau Drept. Eram intr-o mare confuzie. In anul 2008, dupa un eveniment mai putin fericit din viata mea am luat decizia de a da la Medicina. Daca ar fi sa o iau de la capat, tot Medicina as alege. Nu ma vad facand alta profesie.

Cand a fost descoperita boala ta? Ai mers vreodata?

Debutul bolii a fost in jurul varstei de 3 ani, dar diagnosticul cert a fost pus in anul 2007, in China, fiind confirmat ulterior in 2015. Da, am mers, dar doar pana la varsta de 16 ani. Atunci am suferit o interventie chirurgicala care a asociat mai multe complicatii. Probabil atunci s-a declansat o evolutie mai rapida a bolii de baza: Amiotrofie spinala tipul 3.

Care e cea mai trista amintire a ta din copilarie? Dar cea mai vesela si emotionanta?

Andreea Nechita: Nu pot clasifica “cea mai trista” amintire. Probabil ca, asa cum am mentionat si mai sus, acel moment in care am ramas in scaunul cu rotile a fost unul trist. Dupa acel episod a urmat o lunga perioada de recuperare la diferite clinici din tara, din Ucraina si Turcia, deci, adolescenta mea nu a fost tocmai usoara si nici incununata de prea multa fericire.

Ce profesie au parintii tai?

Sunt convinsa de faptul ca multi dintre cei care imi cunosc partial povestea banuiesc ca am in familie medici si acest lucru m-a incurajat sa aleg si eu aceasta profesie. Dar nu, parintii mei lucreaza in alte domenii, total diferite, mama fiind contabil, iar tata se ocupa de adminstrarea unor afaceri.

Iti amintesti prima prietena/primul prieten din copilarie?

Bineinteles ca da. Am cunoscut-o inca de cand eram la gradinita. Avem aceeasi varsta si acum lucram in acelasi domeniu. Cred ca toti avem acel “prim prieten”, doar ca, in cazul meu, nu a fost doar unul. Sunt prietenii din copilarie, cu care ma intalnesc si in prezent, in limita timpului disponibil, avand in vedere ca fiecare e pe drumul sau.

Cum te priveau copiii/colegii de scoala?

Andreea Nechita: Nu am avut niciodata probleme de integrare in colectivitate. Eram sociabila si depaseam usor orice curiozitate sau privire insistenta. Daca intrebau ce am patit le explicam si treceam peste, chiar daca unii dintre copii erau mai obraznici. Au fost perioade cand unii mai mari se amuzau impingandu-ma sau provocandu-ma, moment in care am devenit selectiva si am refuzat orice interactiune cu anumite grupuri. Dar asta nu o pot numi auto-izolare, ci proprie decizie total justificata.

Te-ai simtit vreodata umilita/marginalizata de catre colegi, sau chiar profesori?

De catre colegi nu am fost umilita si nici marginalizata. Din contra. Am fost respectata inclusiv de catre domnii profesori, cu exceptia unuia. Mereu cand primesc aceasta intrebare imi amintesc de primul meu contact cu viata de student UMF-ist. In primul an, unul dintre domnii profesori a avut grija sa nu il uit niciodata. Am fost pusa intr-o situatie in care trebuia sa fac diferente, cu toate ca ii explicasem faptul ca nu imi voi alege niciodata o specialitate chirurgicala, sau care ar implica o activitate fizica intensa. Scopul meu nu este sa pun viata celorlalti in pericol, ci sa ajut cat de mult pot, chiar si din postura unui mic medic rezident pasionat de ceea ce face. Medicina nu este un concurs sportiv, ci unul de cunoastere, ratiune, implicare si daruire.

Cine a fost persoana care ti-a fost alaturi tot timpul?

Parintii mei, atat din punct de vedere fizic, moral, cat si financiar. Nu e usor sa incepi de la zero intr-un oras nou. Orice reusita implica si multa daruire.

Cat de greu ti-a fost sa intri si sa termini Facultatea de Medicina?

Nu a fost chiar atat de greu, asa cum ma avertizasera ceilalti la inceput. Imediat dupa ce am luat decizia de a sustine admiterea la Medicina am inceput sa invat suplimentar.

Eram la un liceu de profil uman si trebuia sa ajung la nivelul colegilor mei de la profil real care invatau deja materiile necesare admiterii. Imi amintesc ca am avut mari emotii in ziua admiterii.

Loading...

Erau foarte multi candidati. Sa zicem ca a fost greu din punct de vedere al deplasarii. Incepand din anul 3, stagiile se desfasurau in spitale diferite. Trebuia sa ajung dintr-o parte in cealalta a orasului in timp limita, dar m-am descurcat.

In rest, am invatat la fel ca ceilalti, poate chiar mai mult. Sunt unii care sustin ca am promovat examenele din cauza situatiei mele particulare, dar lucrurile stau diferit. Nu putem schimba mentalitatea nimanui.


Iti amintesti prima zi in spital? Cum te-au privit colegii si pacientii?

Imi amintesc chiar si prima zi de facultate. Eram dezorientata. Nu cunosteam pe nimeni. Ma uitam curioasa la colegii de grupa, dar cred ca mai curiosi erau ei.

Unii dintre ei mi-au zis dupa cativa ani ca m-au asociat cu sora unuia dintre colegi, sau au crezut ca eram pur si simplu in vizita. Asta pana in momentul in care m-au vazut in amfiteatru. Stiu ca multi dintre ei s-au asteptat sa renunt in primii ani.


Cum e sa fii persoana cu dizabilitati in Romania?

Andreea Nechita: Nu e usor sa fii persoana cu dizabilitati intr-o tara de needucati. Consider ca nu se acorda un minim de respect pentru aceasta categorie si aici ma refer strict la partea de accesibilitate.

Foarte putine orase din tara sunt adaptate asa cum ar trebui. Eu personal nu prea vad alte persoane in scaun rulant, desi, statistic vorbind, suntem foarte multi.

In afara de neglijenta autoritatilor asupra acestui lucru mai sunt si alte aspecte care marginalizeaza: mila, compasiunea, neacceptarea de catre societate, confuzia cu oamenii strazii etc.

Nu toata lumea gandeste asa, dar de ce sa nu recunoastem, sunt unii superficiali care afiseaza doar o atitudine de acceptare, insa in realitate situatia se prezinta cu totul altfel.

Din pacate, nu stim ce ne rezerva ziua urmatoare, nu stim daca “rolurile” se pot schimba. Poate la un moment dat vor fi ei, sau propriul copil in acea situatie. Din acest motiv cred ca nu e bine sa judecam sau sa facem diferente. Totul se poate schimba!

Care e cel mai mare vis al tau?

Andreea Nechita: Sa pot sa merg din nou si sa fiu independenta. Nu voi intra in mai multe detalii.

Exista solutie?

Am inceput un tratament nou, fac terapii intense zilnic. Sper sa-ti pot da o veste buna in curand.

Ce te face fericita?

Linistea interioara si puterea de a-i ajuta si pe altii, dar si alte lucruri marunte cum ar fi lectura, timp petrecut langa persoane potrivite si deschise, vacanta.

(Visited 488 times, 1 visits today)
Loading...